Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Featured Posts

W. H.Auden - Musée des Beaux Arts

 


Cu suferinţa, nicicînd n-au dat greş

Vechii Maeştri: ce bine i-au înţeles

Rangul omenesc; cum se petrece ea

Cînd altul mănîncă sau deschide-o fereastră sau numai se plimbă aiurea;

Cum, cînd cei în vîrstă-s respectuos, pătimaş în aşteptarea

Miraculoasei naşteri, mereu trebuie să fie

Copii ce nu doreau neapărat ca ea să se-ntîmple, lunecînd

Pe-un iaz la marginea pădurii:

Nicicînd n-au uitat

Că şi cumplitul martiriu trebuie să-şi urmeze cursul

Cumva, într-un colţ, în vreun loc neîngrijit

Unde cîinii-şi văd de viaţa lor cîinească şi-al gîdelui cal

Îşi scarpină dosul nevinovat de un pom.

În Icar de Bruegel, de pildă: cum totul stă cu spatele,

Complet nepăsător, la dezastru; plugarul poate

Auzi pleoscăitul, ţipătul disperat,

Dar pentru el nu era un eşec important; soarele străluci

Cum se cuvenea pe albele picioare dispărînd în verdea

Apă; iar firava corabie de preţ care văzuse

Ceva uluitor, un băiat căzînd din cer,

Avea de-ajuns undeva şi-a tot navigat liniştit.

Traducere de George State

Tennessee Williams-Memoriile unui bătrân crocodil

 

 

”În 1930 m-am angajat ca jumulitor de pene la o crescătorie de porumbei dintr-una din aşezările de la periferia oraşului Los Angeles, aşezări despre care se spune că sunt un ciorchine de sate în căutarea unui oraş. Slujba asta de jumulitor nu era prea lucrativă, dar avea o serie de compensaţii nemateriale. De câteva ori pe săptămână se aduna un grup de băieţi şi de tineri în „şopronul de execuţii“. Porumbeii erau omorâţi prin despicarea gâtului, după aceea erau ţinuţi de picioruşe, care li se zbăteau frenetic, deasupra unei găleţi în care li se scurgea sângele până îşi dădeau duhul.

Pentru fiecare porumbel pe care-l jumuleam şi-l pregăteam pentru piaţa din Los Angeles, aruncam câte o pană într-un bidon marcat cu numele fiecăruia dintre noi, şi la sfârşitul zilei eram plătiţi după numărul de pene din bidon.

Pentru mine era o treabă dezgustătoare, dar compensaţia, în afară de plata sărăcăcioasă, consta în minunatele taifasuri dintre noi, jumulitorii din şopron; îmi aduc aminte, şi n-am să uit niciodată, o frântură de observaţie filosofică simplistă, făcută de unul dintre băieţii mai sofisticaţi:

– Ştiţi, dacă stai mult timp într-un colţ de pe ţărmul ăsta, mai de vreme sau mai târziu o să zboare un pescăruş deasupra capului tău şi-o să-ţi cace în creştet un oloi de aur.

(Am citat de vreo două ori fraza asta, o dată într-o piesă şi o dată într-un scenariu de film, dar simt nevoia să o aud rostită pe scenă sau pe ecran. Totuşi…)

În timp ce mă îndeletniceam cu jumulitul, a dat peste mine un mare noroc. Am primit o telegramă de la Group Theatre din New York, prin care eram informat că am câştigat un „premiu special” de o sută de dolari pentru un grupaj de piese într-un act, care se chema American Blues. Telegrama era semnată de Harold Clurman, Irwin Shaw şi răposata Molly Day Thacher Kazan.

Multă lume nu-şi mai aminteşte că, pe la sfârşitul anilor treizeci, o sută de dolari însemna o pâine bună, pe când acum abia dacă poţi convinge cu ei o fată să-şi petreacă noaptea cu tine. Dar la vremea aceea nu a însemnat numai o pâine bună, ci şi o uriaşă încurajare menită să-mi ridice moralul şi, chiar şi în zilele mele de mizerie, o încurajare în „amărâta mea profesiune şi misiune” era mult mai importantă decât ceva convertibil în bani gheaţă. Ştiţi, nu reuşesc să fiu un mizantrop rece când privesc îndărăt şi-mi amintesc de felicitările absolut sincere şi lipsite de invidie pe care le-am primit de la colegii mei şi de la patronii de la crescătoria de porumbei. Ştiau cu toţii că sunt scriitor şi, deci, un ţicnit, şi uite că, dintr-odată, un pescăruş a zburat peste colţul meu şi m-a încununat cu o mană cerească, deşi nici măcar nu aşteptam de mult timp în colţul acela.

Aş fi putut, desigur, să-mi cumpăr imediat un bilet de autobuz şi să aterizez direct în Manhattan, şi mi-ar mai fi rămas destul pentru o săptămână sau două de locuit la YMCA; în schimb am cumpărat cu mai puţin de zece dolari o bicicletă la mâna a doua, dar în stare bună; nepotul sprinţar al patronului crescătoriei şi-a cumpărat şi el una şi, ca să sărbătorim evenimentul, am pornit-o spre sud pe o şosea numită Camino Real şi am pedalat din Los Angeles-Hawthorne până la graniţa cu Mexic. Ne-am dus la Tijuana şi la Agua Caliente, care erau foarte primitive pe atunci. Locurile erau foarte primitive şi noi foarte inocenţi şi în cantina unui orăşel de la graniţă ne-am întâlnit cu… mă rog, hai să spunem că am descoperit că micul Zeu kewpie are o fire de prădător, aşa că până la urmă am fost mult mai puţin încântaţi de cantinele mexicane şi de clienţii lor, şi am pornit înapoi spre nord, de astă dată pe un „camino” foarte „real”. De fapt, nu mai aveam bani de dormit prin vreun hotel, dar câmpiile, sub cerul înstelat, erau foarte confortabile.

Pe urmă, într-un canion de lângă Laguna Beach – un orăşel încântător pe vremea aceea – am trecut întâmplător pe lângă o fermă de păsări la intrarea căreia era lipit un afiş pe care scria „Avem ne voie de un ajutor”. Şi cum şi noi aveam nevoie de ajutor, ne-am prezentat fermierilor, o pereche în vârstă, doritori să angajeze îngrijitori pentru păsările lor, pe două luni, timp în care ei urmau să plece în vacanţă. (Nu ştiu de ce pe atunci eram atât de atras de slujbe legate de păsări, nici un psihanalist nu a putut să-mi explice.) Bătrânii, respectabilii soţi care de ţineau ferma, nu se prea îmbogăţiseră de pe urma ei, ba chiar abia de reuşeau să-şi crească puii, şi ne-au declarat, scuzându-se întruna, pe un ton mişcător, că singura plată pe care ne-o pot oferi este cazarea într-o mică baracă, în spatele coteţelor. I-am asigurat că păsările erau pasiunea noastră; slujba se dovedea foarte atrăgătoare pentru noi, aşa că ei au plecat în vacanţă, iar noi ne-am mutat în baracă şi am stabilit relaţii de prietenie cu găinile încă de prima oară, când le-am dat să mănânce. Nu ştiu cum arată acum plaja din Laguna, dar în anii treizeci era un loc foarte plăcut ca să-ţi petreci zilele de vară. Meciuri de volei, surfing şi surferi, exista şi o colonie de artişti, adică era tot ce voiai şi totul încântător. Dar cel mai plăcut dintre toate era să pedalăm pe biciclete prin canion, la căderea serii, când cerul încă e un poem. Şi când treceam pe lângă ferme, ne lătrau câinii, nu ameninţător, ci doar ca să ne anunţe că sunt la datorie.

Cred că vara aceea a fost cea mai fericită, mai sănătoasă şi mai radioasă perioadă din viaţa mea. Îmi amintesc că ţineam un jurnal în care mă refeream la ea numind-o Nave Nave Mahana, denumirea picturii mele favorite (tahitiene) din opera lui Gauguin, şi care înseamnă „Zile fără griji”.

Toate astea au ţinut până în august, luna în care cerul îşi pierde minţile şi explodează noaptea în stele căzătoare care, fără îndoială, au efect asupra destinului uman chiar şi în timpul zilei. Ca să rezum în câteva cuvinte: a dat dezastrul peste noi. A lovit întâi păsările şi apoi a ricoşat spre noi.

Într-o dimineaţă limpede, de cristal, am ieşit din baracă şi am constatat că o treime din lumea înaripată zăcea pe spate sau într-o rână, cu picioarele înţepenite de rigor mortis, iar supravieţuitoarele molimei fulgerătoare nu erau într-o stare mai bună. Se bălăbăneau ameţite prin coteţ, şocate parcă de moartea suratelor lor, şi, din când în când, câte una scotea un sunet ascuţit şi se prăbuşea fără să se mai poată ridica. N-am ştiut niciodată ce boală le pălise. Dar ăsta a fost sfârşitul lui Nave Nave Mahana.

Prietenul meu achiziţionase, pe cale legală, un Ford vechi, hodorogit, şi în ziua dezastrului a întins-o, lăsându-mă singur cu găinile moarte a căror soartă aproape că o invidiam. A fost, cred, cea mai lungă perioadă din viaţa mea când am flămânzit. Aproape zece zile n-am mâncat altceva decât mazăre uscată şi nişte avocado pe care le şterpeleam dintr-o livadă din canion. Subzistam cu aceste raţii inconsistente, întrucât eroicele supravieţuitoare ale molimei nu păreau prea potrivite pentru tigaia de prăjit sau oala de fiert, iar eu fusesem pălit de o inerţie care mă împiedica să părăsesc ferma. Oricum nu mai aveam un sfanţ, nici măcar pentru o scrisoare de ajutor, dacă un asemenea lucru jenant mi-ar fi trecut prin gând.

Am învăţat însă că după trei zile de semiflămânzire nu-ţi mai este foame, stomacul ţi se contractă, spasmele gastrice încetează, şi Dumnezeu sau altcineva picură în tine, invizibil şi ne dureros, un soi de sedativ, aşa încât te pomeneşti plutind într-o stranie şi inexplicabilă stare de calm; stare ideală pentru a medita la ceea ce a trecut sau e pe cale să treacă sau urmează să vină. După două săptămâni de asemenea stare, trăită mai mult la orizontală, am auzit bolidul rablagit al prietenului meu scuipându-şi oboseala în dreptul barăcii, iar el a intrat zâmbind indiferent, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Pe parcursul absenţei, cântase la clarinet într-o tavernă de noapte de lângă Los Angeles, în casase salariul pe o săptămână, sumă care s-a dovedit suficientă ca să ne permită retragerea în Munţii San Bernardino, pentru a ne reveni din calvarul trăit!

În vara aceea primeam scrisori de la diferiţi agenţi de pe Broadway, care-mi văzuseră prin rubricile de teatru numele menţionat în calitate de câştigător al premiului special acordat de Group Theatre. O agentă mi-a scris că nu o interesează piesele serioase, ci e în căutarea unui bun „vehicul”. I-am răspuns că singurul vehicul pe care îl pot oferi e o bicicletă cumpărată la mâna a doua. Dar o altă doamnă, Audrey Wood, şi-a exprimat un interes mai serios şi, la sfatul lui Molly Day Thacher Kazan, am ales-o pe Miss Wood să mă reprezinte; iar această micuţă persoană cochetă, al cărei soţ o poreclise „Mica Uriaşă a Teatrului American” (ambii erau mărunţei), m-a preluat, pe nevăzute, drept clientul ei şi m-a reprezentat multă, multă vreme. Spre sfârşitul toamnei din 1939, în timpul unei perioade de întemniţare în podul reşedinţei familiei mele din suburbia St. Louis, am primit o telegramă de la doamna Luise M. Sillcox, secretar executiv al Breslei Dramaturgilor, şi, în paralel, un telefon de la Audrey Wood, prin care mă informau că mi se atribuise subvenţia de o mie de dolari; doamnele mă presau să iau primul autocar Greyhound spre New York, unde avea loc întreaga acţiune pe atunci, şi poate că şi azi. Vestea a fost primită mai întâi de mama mea, neînduplecata doamnă Edwina (Cornelius C.) Williams, care, practic, a leşinat. Cred că a fost prima dată în viaţa mea când am văzut-o pe mama cu lacrimi în ochi, o privelişte răscolitoare, care mă impresionează până în ziua de azi; lacrimile şi strigătul ei: „Tom, sunt atât de fericită!” Fireşte, şi eu eram la fel de fericit, dar nu ştiu de ce pe mine o bucurie nu mă mişcă niciodată până la lacrimi; şi nici o nefericire, de altfel. Eu plâng numai la filmele sentimentale, care de obicei sunt tâmpite.”

 

Charles Baudelaire - À une heure du matin

 


 

Enfin ! seul ! On n’entend plus que le roulement de quelques fiacres attardés et éreintés. Pendant quelques heures, nous posséderons le silence, sinon le repos. Enfin ! la tyrannie de la face humaine a disparu, et je ne souffrirai plus que par moi-même.
Enfin ! il m’est donc permis de me délasser dans un bain de ténèbres ! D’abord, un double tour à la serrure. Il me semble que ce tour de clef augmentera ma solitude et fortifiera les barricades qui me séparent actuellement du monde.
Horrible vie ! Horrible ville ! Récapitulons la journée : avoir vu plusieurs hommes de lettres, dont l’un m’a demandé si l’on pouvait aller en Russie par voie de terre (il prenait sans doute la Russie pour une île) ; avoir disputé généreusement contre le directeur d’une revue, qui à chaque objection répondait :”— C’est ici le parti des honnêtes gens, ” ce qui implique que tous les autres journaux sont rédigés par des coquins ; avoir salué une vingtaine de personnes, dont quinze me sont inconnues ; avoir distribué des poignées de main dans la même proportion, et cela sans avoir pris la précaution d’acheter des gants ; être monté pour tuer le temps, pendant une averse, chez une sauteuse qui m’a prié de lui dessiner un costume de Vénustre ; avoir fait ma cour à un directeur de théâtre, qui m’a dit en me congédiant : ” — Vous feriez peut-être bien de vous adresser à Z… ; c’est le plus lourd, le plus sot et le plus célèbre de tous mes auteurs, avec lui vous pourriez peut-être aboutir à quelque chose. Voyez-le, et puis nous verrons ; ” m’être vanté (pourquoi ?) de plusieurs vilaines actions que je n’ai jamais commises, et avoir lâchement nié quelques autres méfaits que j’ai accomplis avec joie, délit de fanfaronnade, crime de respect humain ; avoir refusé à un ami un service facile, et donné une recommandation écrite à un parfait drôle ; ouf ! est-ce bien fini ? Mécontent de tous et mécontent de moi, je voudrais bien me racheter et m’enorgueillir un peu dans le silence et la solitude de la nuit. Âmes de ceux que j’ai aimés, âmes de ceux que j’ai chantés, fortifiez-moi, soutenez-moi, éloignez de moi le mensonge et les vapeurs corruptrices du monde, et vous, Seigneur mon Dieu ! accordez-moi la grâce de produire quelques beaux vers qui me prouvent à moi-même que je ne suis pas le dernier des hommes, que je ne suis pas inférieur à ceux que je méprise !

(Charles Baudelaire, Petits poèmes en prose, 1869)

Kostis Palamas – Caprifoliul

 


 

Să fiu caprifoliul ce din ogradă se cațără

floare-nălțându-și pe zidul lăcașului tău,

caprifoliul ce din suflarea ta tânără

proaspăt se ține, proaspăt trăiește mereu.

 

Să viu, să mă-nalț la fereastră,

să-mi sprijini verdeață și ramuri.

Și pernă să fiu, cuib moale obrazului tău,

iubitoarei priviri prin deschisele geamuri.

 

 

Unească-se florile mele

cu părul tău drag,castaniu,

în caldul amestec, în dulcea devălmășie

vorbească-și frățește și viu.

 

Visuri și gânduri ce ai

să le scald miresmele florilor mele

Și slugă să-ți fiu cu brațele-ramuri,

stăpână, tu, să fii peste ele.

 

Să fie, iubirea să nu mai apună,

iar cine-n fereastră ne va vedea

să spună că eu sunt tulpina ta,

să spună că tu ești floarea mea.

 

Fie ca fără mine să nu mai râzi.

Nici eu să nu-nfloresc fără tine.

Fericirea mea- eu vreau să ți-o dărui.

Risipește-ți frumusețea ta peste mine.

 

Trad. Lucian Blaga

Georg Trakl – Psalm


A 2-a versiune
Dedicat lui Karl Kraus

E o lumină pe care vântul a stins-o.
E o cârciumă de țară pe care după-amiază un bețiv o părăsește.
E o vie arsă și neagră, cu găuri pline de păianjeni.
E o încăpere pe care-au văruit-o cu lapte.
Nebunul a murit. E o insulă în Marea Sudului
Întru primirea Zeului Soare. Se bat tobele.
Bărbații execută dansuri războinice.
Femeile-și leagănă șoldurile în liane și maci,
Când marea cântă. O paradisul nostru pierdut.

Nimfele au părăsit pădurile de aur.
Se-ngroapă străinul. Începe atunci o ploaie de sclipiri.
Fiul lui Pan apare sub forma unui terasier
Ce doarme la amiază pe asfaltul încins.
Sunt fetițe-ntr-o curte, în hăinuțe de-o sărăcie sfâșietoare!
Sunt odăi pline de-acorduri și de sonate.
Sunt umbre care se-mbrățișează în fața unei oglinzi oarbe.

La fereastra spitalului, convalescenții se-ncălzesc.
Un vapor alb duce-n sus pe canal molime sângeroase.

Sora străină apare iar în coșmarurile cuiva.
Odihnindu-se în aluniș, ea se joacă cu stelele lui.
Studentul, poate-o sosie, privește lung după ea prin fereastră.
În spate-i stă fratele mort, ori el coboară vechea scară-n spirală.
În bezna castanilor bruni pălește forma novicelui tânăr.
Grădina e înserată. În galerii fâlfâie de jur împrejur liliecii.
Copiii portarului se opresc din joacă și caută aurul cerului.
Acordurile finale-ale unui cvartet. Micuța oarbă aleargă tremurând pe alee,
Iar mai târziu umbra ei pipăie pe ziduri reci, împrejmuită de basme și legende sacre.

E o barcă goală, care plutește seara pe canalul negru.
În mohorârea azilului vechi se surpă ruine umane.
Orfanii morți zac lângă zidul grădinii.
Din odăi pășesc îngeri cu aripi înnoroiate.
Viermi picură din pleoapele lor îngălbenite.

Trad. George Stati

Georg Trakl - Grodek

A 2-a versiune

Seara pădurile-ntomnate răsună
De arme ucigașe, câmpiile de aur
Și iezerele-albastre, soarele se rostogolește
Mai mohorât pe deasupra; noaptea cuprinde
Războinicii muribunzi, tânguirea sălbatică
A gurilor sfărâmate-ale lor.
Norii roșii în care-un zeu înfuriat locuiește
Adună însă-amuțiți, în valea cu sălcii,
Sângele vărsat, răcoarea selenară;
Toate drumurile dau în neagră putrezire.
Sub crengile de aur ale nopții și stelelor
Se leagănă umbra surorii prin dumbrava tăcută,
Salutând spiritele eroilor, capetele-nsângerate;
Și-ncet printre trestii răsună flautele sumbre-ale toamnei.
O, jelire mai mândră! voi altare de bronz,
Flacăra arzătoare a spiritului hrănește azi o teribilă durere,
Nepoții nenăscuți.

Trad. George Stati

Georg Trakl -În Est



Ca orgile sălbatice-ale viscolului
E mânia sumbră a poporului,
Talazul purpuriu al bătăliei,
Al stelelor desfrunzite.

Cu sprâncene sfărmate, cu brațe de-argint,
Noaptea face semne soldaților muribunzi.
În umbra-ntomnatului frasin
Suspină duhurile celor uciși.

Sălbăticia spinoasă-nconjoară orașul.
De pe treptele-nsângerate, luna izgonește
Femeile cuprinse de spaimă.
Lupi nesătui năvăliră pe poartă.

Trad. George Stati


Georg Trakl - Somnul


A 2-a versiune

Blestemate fiți voi, otrăvuri întunecate,
Somn alb!
Această cea mai stranie dintre grădini
Cu arbori amurgiți,
Plină de șerpi, fluturi de noapte,
Păianjeni, lilieci.
Străinule! Umbra-ți pierdută
În apusul de soare,
Un sumbru corsar
În marea sărată-a mâhnirii.
Păsări albe prind să fâlfâie la marginea nopții
Peste dărâmatele orașe
De-oțel.
Trad. George Stati

Georg Trakl - Soarele



Zilnic vine soarele galben peste colină.
Frumoase-s pădurea, animalul întunecat,
Omul; vânător sau cioban.

Roșiatic se-nalță peștele în iazul verde.
Sub cerul rotund,
Pescarul alunecă-ncet în luntrea albastră.

Domol se coc strugurii, grâul.
Când ziua tăcut se sfârșește,
Ce-i bun și ce-i rău pregătite-s.

Când se face noapte,
Drumețul ridică-ncet pleoapele grele;
Soare răzbate din râpa sumbră.

Trad. George Stati


Georg Trakl – Declin



A 5-a versiune
Lui Karl Borromaeus Heinrich

Peste iazul cel alb
Păsările sălbatice-au plecat.
Seara, un vânt de gheață bate dinspre stelele noastre.

Peste mormintele noastre
Se-nclină fruntea sfărmată a nopții.
Sub stejari ne legănăm într-o luntre de-argint.

Sună mereu zidurile albe ale orașului.
Sub bolți de spini,
O frate-al meu, ne aburcăm, arătătoare oarbe, către miezul nopții.
Trad. George Stati