Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Biografie - Ismail Kadare

   
Ismail Kadare s-a nascut la Gjirokastër, in sudul Albaniei, in ianuarie 1936. Si-a inceput studiile de literatura la Tirana, apoi a continuat la Institutul „Maxim Gorki“ din capitala URSS. Primul sau roman, Generalul armatei moarte (1963), a insemnat si primul mare succes ca scriitor. A urmat o serie de alte romane, volume de proza, de poeme si, in ultimii ani, de memorialistica, incununate toate cu premii internationale si traduse in peste 40 de limbi. Din octombrie 1990 traieste la Paris. Gestul sau de a cere azil politic in Franta intr-o perioada in care comunismul albanez nu-si daduse inca obstescul sfirsit a grabit caderea regimului si intrarea Albaniei pe calea democratizarii.

 Opiniile despre el sint destul de contradictorii: considerat de unii drept unul dintre marii disidenti din fostul lagar socialist, blamat de altii pentru un pretins colaborationism cu regimul. Adulat si urit in acelasi timp. Intrebarea „care a fost cheia succesului european al acestui scriitor albanez?“, rostita pe un ton superior, nu-i lasa nici acum pe multi sa doarma. A fost comparat adesea cu Vaclav Havel. I s-a propus in citeva rinduri sa candideze la presedintia Albaniei, onoare pe care a refuzat-o in numele libertatii personale si de creatie. Are citeva nominalizari la Premiul Nobel pentru literatura. Editura Fayard ii publica seria de opere complete. In Romania, unde i-au aparut in ultimii 30 de ani 12 carti, este editat de Polirom, care detine si exclusivitatea asupra traducerilor in limba romana. Conform unor statistici editoriale, in lume apare o carte semnata Kadare la fiecare 8-9 zile. Continua, chiar si la Paris, sa scrie in limba albaneza. Este casatorit cu Elena Kadare si are doua fiice.

In ciuda unui curent de opinie ostil, sustinut cu obstinatie chiar si la noi, Ismail Kadare apare de fiecare data in public cu un discurs ponderat si conciliant, mai modern decit multe alte luari de pozitie fals-europene, discurs care-i descumpaneste si-i lasa fara replica pe detractorii sai.
In toamna anului trecut, la Neptun, in Romania, referindu-se la relatia dintre „Eu si celalalt“ – care a fost si sloganul intilnirii –, scriitorul albanez a avut aceeasi pozitie echilibrata, cuvintul sau fiind de fapt un apel la ratiune si buna vecinatate. Si aceasta, dupa ce zile intregi, in subsolul evenimentului, regizorii (citeste „sforarii“) festivalului i-au adus grave acuze de rasism, intoleranta etnica si religioasa s.a.

La doua luni dupa festivalul Zile si nopti de literatura, in noiembrie 2003, la Tirana de data aceasta, a avut loc o conferinta internationala cu tema Religia si civilizatia in noul mileniu. Invitat de onoare: Ismail Kadare, aflat la ora aceea in Albania. Discursul sau, preluat din periodicul albanez Koha Jonë, prezinta o viziune moderna asupra coabitarii bisericilor actuale. Scriitorul albanez vede pericolul revigorarii fundamentalismului islamic, pe fondul unui nedeclarat razboi al civilizatiilor, si se intreaba cum va reactiona opinia publica in fata acestei noi provocari a istoriei. Intrebare pe care ne-o punem, de altfel, si noi.


Ismail Kadare a câştigat premiul Booker (BBC)
Romancierului albanez Ismail Kadare i-a fost conferit unul din cele mai prestigioase premii, Booker, varianta internaţională. Ismail Kadare, care trăieşte în Franţa din 1990 încoace, va primi premiul, însoţit de suma de 60.000 de lire, în cadrul unei ceremonii ce va avea loc la Edinburgh.
Profesorul John Carey, preşedintele comisiei de acordare a premiului, la numit pe Kadare “un scriitor universal, în tradiţia povestitorilor care începe cu Homer”.
De partea sa, Ismail Kadare s-a declarat “profund onorat” de anunţul privind acordarea premiului.
“Sunt un scriitor din Balcani, o parte a Europei cunoscută multă vreme în exclusivitate prin ştiri despre ce e rău în natura omenească, spune el.
Speranţa mea fermă este că opinia publică europeană şi mondială îşi vor da seama de-acum înainte că această regiune poate da naştere şi altui gen de ştiri şi poate fi leagănul şi altor realizări în domeniul artelor, literaturii şi civilizaţiei.
Vreau să-mi ridic premiul ca o confirmare că încrederea şi speranţele mele sunt îndreptăţite, a spus Kadare.

Născut în anul 1936 în orăşelul Gjirokaster, Ismail Kadare este cel mai cunoscut romanicer şi poet albanez.
Şi-a publicat primul volum în 1963 şi de atunci a fost publicat în mai bine de peste 40 de ţări.
Premiul internaţional Booker, acordat o dată la doi ani unui autor în viaţă, a fost stabilit în urma criticilor că Premiul Booker este deschis numai autorilor britanici şi din ţările Commonwealth-ului.

autor Marius Dobrescu

Ismail Kadare - Felinarele miezului de noapte

   
Noaptea este la mijlocul drumului ei.
Păşesc
Sub felinarele aprinse
De gândurile uriaşelor hidrocentrale.
Cad pe pământ
Foşnind dureros
Frunze uscate.
Dăruiţi-mi ceva din gândurile voastre,
Gânduri rotitoare în turbine gigantice,
Voi, felinare ale miezului de noapte.

traducere Marius Dobrescu

Ismail Kadare - Ursitoare

   
Tăcute, pe pernele moi, bătrânele sorb din cafele
Sub ceaşcă destine străine în grabă prinzând.
Desenele sorţii în tonuri ciudate şi triste
În zaţul de smoală-ncâlcite contururi îşi fac.
Pe rând, elevat, precum nişte critici de artă modernă,
În vorbe domoale crochiuri abstracte traduc.

traducere Marius Dobrescu

Ismail Kadare - Curcubeu

   
Printre nori cenuşii s-a ivit curcubeul,
Fantasmă cuminte, amintire de vis,
Stăruind ireal,
Precum ultima clipă
Într-un creier ucis.
Peste cerul pios
Printre nori cenuşii s-a ivit curcubeul.

traducere Marius Dobrescu

Ismail Kadare - Dedublare

   
Ne-nconjură năluci de gheaţă
Indiferenţi ca doi străini
Am apucat, precum apucă
Străine căi, doi beduini.
Şi unul-altuia închis-am
Drumeagul tainic de acces,
Două cetăţi medievale
Ce se înfruntă prea ades.
Doar noaptea, când, cu mâini de vată,
Se trag obloane, poduri reci,
Tu te strecori pe lângă paznici
Şi-apoi tiptil în mine treci.
Cutreieri visu-mi, fantomatic,
Făptura-ntreagă mi-o cuprinzi,
Îmi mângâi, tandru şi sfielnic
Ochi cercănaţi, obraji livizi.
Târziu e… Peste cerul negru
Roiesc vârtejuri sinilii,
Tresari, clipeşti, dispari în goană
Pe drumul ce doar tu îl ştii.
Şi iată-ne străini şi sumbri
Stând astăzi iar, bine-nţeles,
Două cetăţi medievale
Ce se înfruntă prea ades.

traducere Marius Dobrescu

Ismail Kadare - Cascadele

   
Cascadele se aruncă-n afund
Ca nişte albi, nărăvaşi armăsari
În vârtejuri de spume şi curcubeie.
Ca la un semn, în adâncuri
Cu picioarele dinainte întinse zvâcnesc.
Îşi frâng, ah, albele picioare.
Mor apoi, în liniştea stâncii
Şi-n ochii lor, acum stinşi,
Ca de gheaţă, se oglindeşte cerul.

traducere Marius Dobrescu

Ismail Kadare - Patria

   
Patria nu-i numai
Goana romburilor de beton pe pista prelungă a aeroportului,
Mantaua ostaşului, sub ploaie şi vânt,
Adresa, în albaneză, spusă taximetristului.
Patria este mai fermă decât pista de beton,
Mai ostaş decât acel ostaş.
Patria,
Trandafirul de pe fiece mormânt de erou
Căzut pe fundal stacojiu de cruci şi de flăcări;
Năframa cernită a mamei,
Şirul nesfârşit al refugiaţilor cu chipuri cetluite
Ca şi când ar ţine închis în ele
Misterul lumii acesteia.
Patria,
Strămoşii rătăcind printre secole,
Purtându-şi pe umeri străvechile cetăţi ca pe nişte urne
Poleite-n roşu şi negru, spre Panteon, spre glorie.
Patria,
Betonul armat al vechilor şi noilor vise,
Amurgurile trecute şi viitoarele dimineţi,
Patria suntem noi toţi.

traducere Marius Dobrescu

Ismail Kadare - Poezie

   
Poezie,
Cum ţi-ai găsit drumul către mine?
Mama, ca Aragon scria, fără punct şi virgulă.
Tata, hoinar peste mări şi ţări.
Dar tu ai venit
Păşind uşor pe caldarâmul oraşului meu patriarhal
Ai ciocănit sfioasă la poarta casei cu etaj
Numărul 16.
Multe am urât şi am iubit în viaţă,
Multor dorinţi am fost „citta aperta”,
Dar iar şi iar,
Ca flăcăul ce se întoarce în miez de noapte
Acasă,
Obosit şi mahmur după cheful de aseară,
Aşa mă întorc şi eu la tine ostenit
După fiecare rătăcire.
Iar tu,
Fără a-mi purta pică pentru trădările mele
Mă alinţi cu dragoste,
Ultima mea gară,
Poezie.
Chiar când memoria…
Chiar când memoria mea ostenită,
Asemeni tramvaielor de la miezul nopţii,
Va opri doar în staţiile principale,
Nu te voi uita.
Îmi voi aminti
Seara liniştită, fără sfârşit a ochilor tăi,
Suspinul, cu capul pe umărul meu
Şi părul tău, ca o plutire veşnică.
Apoi, despărţirea…
Şi doar în câte-o noapte
Degetele mele nevăzute, de departe,
Se vor împleti în părul tău.
Plajele iarna
Nesfârşit în faţa noastră pustiul plajelor,
Nesfârşit şi întins ca un poem epic.
Plajele pustii, bântuite de vânturi,
Seamănă scoicilor din care s-au scos perlele.
Dincolo de ele, departe, şuieră locomotive
Şi-n urmă-le, trenuri pline cu mere brumate.

traducere Marius Dobrescu

Ismail Kadare - Generalul armatei moarte

   
Oscar Wilde afirma undeva că oamenii de condiţie modestă simt nevoia să comită crime, pentru că crima le oferă senzaţiile puternice pe care nouă, celorlalţi, ni le oferă arta. Această afirmaţie a lui poţi s-o parafrazezi foarte bine în ceea ce-i priveşte pe albanezi, înlocuind cuvântul ,,crima" cu ,,război" sau ,,vendeta".Deoarece, ca să fim drepţi, printre albanezi sunt puţini criminali obişnuiţi. Ei ucid conform unui ritual străvechi.Gjakmarrja lor este ca o piesă de teatru scrisă după toare regulile tragediei antice, cu prolog, cu un dramatism aflat într-un crescendo permanent şi cu un epilog ce nu poate fi conceput fără moarte. Gjakmarrja lor este ca un taur turbat, care face prăpăd când e lăsat liber. Şi totuşi, ei îl împodobesc cu un fel de panglici colorate, conform ritualului lor, astfel încât, atunci când taurul este lăsat liber să ucidă, să simtă, împreuna cu gustul morţii, şi o mare satisfacţie estetică.
Generalul asculta cu atenţie.
- Viaţa albanezului, continuă preotul, e ca un spectacol regizat după nişte canoane străvechi. El trăieşte şi moare ca şi când ar fi pe scenă, cu o singură diferenţă: scena acestui spectacol este creasta muntelui sau ponorul, unde el îşi trăieşte viaţa în libertate deplină. Adesea moare, dar nu pentru că ar avea vreun motiv, ci pentru că trebuie să se conformeze regulilor. Viaţa, care încolţeste din atâta durere şi jale pe aceste plaiuri, viaţa pe care n-o poate doborâ nici frigul, nici foametea şi nici asprimea muntelui, se termină brusc din pricina unei vorbe nelalocul ei, a unei glume exagerate sau a unei priviri mai aprinse aruncate femeii altuia. Gjakmarrja porneşte adesea fără pic de pasiune, dar numai pentru că aşa o cere obiceiul. Chiar şi atunci când ucigaşul îşi lichidează victima, el nu face altceva decât să aplice unul dintre articolele străvechiului cod cutumiar.
Aceste articole li se incurcă toată viaţa printre picioare ca nişte funii, până într-o zi, când, nemaiputându-se elibera din ele, cad la pământ şi nu se mai ridică. Aşa că, în decursul întregii lor istorii, albanezii n-au făcut altceva decât să joace o piesă de teatru însângerată.

*

Ştiţi de cine îmi aminteşte mie acest popor? De nişte animale sălbatice care, când simt pericolul, înainte să atace, se încordează la maximum, îşi contractă muşchii şi stau cu toate simţurile la pândă. Precum se pare, poporul acesta a fost deseori în apropierea pericolului şi lucrul acesta a devenit un fel de a doua natura a lui. 

Arthur Rimbaud - Simţire

    
În seri de vară-albastre, voi merge pe poteci
Printre ţepoase grâne, strivind otava verde,
Şi tipărindu-mi paşii în firele ei reci,
Îmi voi lăsa-n vânt părul – uşor să mi-l dezmierde.

Voi merge în tăcere, şi fără nici un gând,
Dar îmi va creşte-n suflet iubirea nesfârşită;
Ca un nomad umbla-voi, departe, străbătând
Prea fericit, Natura, ca lângă o iubită.

1870

În româneşte de Petre Solomon

Arthur Rimbaud - Roman

I

La ani şaptesprezece, nu eşti defel serios.
Laşi naibii, într-o seară, şi ţapi şi limonadă:
Ieşind din cabaretul cu lustre, zgomotos,
Te duci sub teii-n floare ce cresc pe promenadă.

În iunie, spre seară, e-atât de-nmiresmat
Văzduhul, că-nchizi ochii adesea, de plăcere.
Oraşul nu-i departe, iar vântul – încărcat
Cu zgomote – miroase a viţă şi a bere.

II

Te uită, o fâşie de-azur, cât un arnici,
S-a agăţat de-o creangă: o stea răutăcioasă
O-mpinge şi, cuprinsă de-un dulce tremurici,
Pe boltă se topeşte, subţire şi lăptoasă.

Şaptesp'ce ani! O noapte de iunie! Pierdut, 
Laşi să te-mbete seva – e parcă o şampanie.
Baţi câmpii; ţi se zbate pe buze un sărut –
Îl simţi cum se frământă mereu, ca o gânganie.

III

Cu inima năucă, prin cărţi robinsonezi
Când, în lumina pală-a unui fanar, răsare
O fată drăgălaşă, - dar lângă ea mai vezi
Şi-al tatălui ei guler, - o umbră-ngrozitoare.

Te crede fata foarte copilăros; bătând
Din pantofiori, deodată se-ntoarce către tine
Cu o mişcare vie, sprinţară lunecând.
- Pe buze-ţi mor, atuncea, duioase cavatine.

Eşti, până-n luna august, îndrăgostit lulea!
Îi scrii sonete: râde de ele, deopotrivă.
Amicii toţi, te lasă: prea eşti neghiob. Dar Ea
Se-ndură, într-o seară, să-ţi scrie o misivă.

În seara ceea intri în birtul zgomotos
Şi ceri un ţap de bere, sau poate-o limonadă...
La ani şaptesprezece, nu eşti de fel serios,
Când ştii că sunt atâţia tei verzi pe promenadă.

1870

În româneşte de Petre Solomon

Arthur Rimbaud - Boemă

     
- fantezie -

Umblam cu pumnii-n buzunările crăpate
Şi chiar paltonul îmi părea că-i ideal.
Mergeam sub ceruri, Muză, şi-ţi eram vasal:
Ce de mai dragosti am visat, frumoase toate!

Nădragii mei aveau o gaură cam mare,
Dar înşiram la rime, cufundat în vis.
Găseam în Ursa Mare-un han mereu deschis,
Iar stelele-mi foşneau pe cer, încântătoare.

Le ascultam, pe margine de drum şezând,
În serile acelea de septemvre, când
Simţeam pe frunte roua – vin ameţitor,

Şi când, rimând prin întunericul fantastic,
Trăgeam ca de o liră de-al ghetelor elastic,
Proptindu-mi inima cu un picior!

1870

În româneşte de Petre Solomon

Arthur Rimbaud - Cântecul celui mai înalt turn

    
Trândavă juneţă
Roabă orişicui,
Din delicateţă
Viaţa mi-o pierdui.
O, să vină-o zi
Când ne vom iubi!

Mi-au spus: sihăstria
E de tine, frate.
Numai Bucuria
Dac-au să-ţi arate,
Alt nimic nu poată
Din cuib să te scoată.

Trândavă juneţă
Roabă orişicui,
Din delicateţă
Viaţa mi-o pierdui.
O, să vină-o zi
Când ne vom iubi!

Inima, sărmana,
Văduvită-amar,
Are doar icoana
Preacuratei, - dar
Preacuratei, oare
Cum să-i faci rugare?

Atât am răbdat,
Că am şi uitat.
Temeri şi dureri
Au plecat în cer.
O sete bolnavă-mi
Toarnă-n vine-otravă.

La fel şi-o livadă
Lăsată-n păragini:
Lauri şi pătlagini
O-nfloresc, şi-i pradă
Muzicii barbare-a
Muştelor murdare.

1872

În româneşte de Petre Solomon

Arthur Rimbaud - Adormitul din vâlcea

 
E o vâlcea în care doineşte-un pârâiaş,
Smulgând, ca un bezmetic, din iarbă şi sulfină,
Făşii de-argint. Deasupra, pe muntele trufaş,
Stă soarele. Musteşte vâlceaua de lumină.

Cu capul gol, cu gura deschisă, un soldat
Culcat în iarbă doarme, cu ceafa năpădită
De frunze de lăptucă. E ca-ntr-un verde pat.
Lumina plouă-asupră-i, din bolta împâclită.

Cu tălpile în irişi, el doarme, surâzând
La fel cum ar surâde un prunc bolnav, plăpând.
Mi-l leagănă, Natură, căci are frigu-n oase!
Nu-l tulbură mireasma. Cu măinile pe piept,
Sărmanul doarme-n soare. Iar sub plămânul drept
Se cască două găuri roşcate şi hidoase.

1870

În româneşte de Petre Solomon

Arthur Rimbaud - Ofelia


I

Pe unda neagră, lină, în care stele dorm,
Ofelia cea albă pluteşte-ncet, culcată
În lungile ei văluri. Şi pare-un crin enorm.
Chemări de corn răsună-n pădurea depărtată.

De ani o mie trece pe lungul, negrul râu,
Ofelia cea tristă, ca o nălucă pală.
De ani o mie, dulcea-i sminteală, fără frâu
Romanţa şi-o îngână în briza vesperală.

Ca pe-o corolă vântul îi desfăşoară, lin,
Gingaşul văl pe apă, şi sânul i-l sărută,
Plâng sălcii pe-al ei umăr, iar trestiile vin
Asupra frunţii sale, în vise-adânci pierdută.

Mototoliţii nuferi suspină-n juru-i, blând;
În vreun arin ce doarme, ea sperie ca un crainic
Vreun cuib din care – o clipă – se-aud aripi bătând.
Din stelele de aur, pogoară-un cântec tainic.

II

Ofelie frumoasă ca neaua, ai murit
Copilă; tu, de apă ai fost târâtă, poate
Fiindcă-un vânt din munţii Norvegiei stârnit,
În şoaptă îţi vorbise de aspra libertate.

O boare neşiută, ce păru-ţi răvăşea,
Spre mintea-ţi visătoare ducea un straniu freamăt.
Iar inima ta, glasul Naturii-l desluşea
În bocetul pădurii şi în al nopţii geamăt.

Imensa horcăială a mărilor sub cer
Zdrobea prea omenescul tău sân, plin de dulceaţă.
Şi, într-o dimineaţă de-april, un cavaler
Frumos, nebun şi palid, ţi-a-ngenuncheat în faţă.

Iubire, Libertate şi Cer! Ce vis trăiai!
Şi te topeai într-însul ca neaua pe jăratec.
Te gâtuiau vedenii şi, fără glas, purtai
În ochii-albaştri spaima de-un Infinit sălbatec.

III

- Poetul ne mai spune că, nopţile, tu vii
Şi cauţi pe sub stele, cândva culeasa floare, -
Şi c-a văzut-o, strânsă în văluri străvezii,
Pe-Ofelia cea albă plutind, ca un crin mare.

1870

În româneşte de Petre Solomon

Arthur Rimbaud - Corbii

 
Doamne, când câmpu-i îngheţat,
Când în cătunele sărace
Al clopotelor vaier tace...
Peste-al Naturii câmp uscat
Din cerul tău adânc şi mare,
Frumoşii corbi fă-i să coboare!

Ciudate oşti de corbi năuci,
Ferit de vânturi cuibul nu vi-i!
De-a lungul galbenelor fluvii,
Pe drumurile cu vechi cruci,
Peste tranşei, şi gropi, şi şanţuri,
Abateţi-vă-n negre lanţuri!

Peste-ale Franţei mari câmpii,
Unde dorm noii morţi, - daţi roată
Ca fiece drumeţ să poată
Să cugete. De-aceea, fii
Un vestitor al Datoriei,
O, neagră pasăre-a veciei!

Dar, sfinţi ai bolţii, zugrăviţi
În vârfuri de stejar – caice
Pierdute-n nopţi, - pe pitulice
Lăsaţi-o celor ţintuiţi
În ale ierburilor carceri
De-nfrângerea fără întoarceri!

1871

În româneşte de Petre Solomon

Arthur Rimbaud - Dulapul

  
E un dulap cu trupul cioplit dintr-un stejar
Ce-a prins a bătrâneţii blajină-nfăţişare.
Cum stă deschis, îşi toarnă în umbră – ca-n pahar
Un vin străvechi, - miresme ciudat de-ameţitoare.

În maldărul de boarfe se află tot ce vrei:
Îngălbenite rufe, cu iz de levănţică,
Dantele vechi, şi cârpe de prunci sau de femei,
Basmale cu balauri, purtate de-o bunică.

Găseşti medalione, şuviţe lungi de păr, -
Cărunt sau blond, - portrete, uscate flori de măr,
Al căror iz se-mbină cu mirosul de poame.

Dulap străvechi, în tine ascunzi atâtea drame!
Şi-ai vrea să-ţi spui povestea, urechea să ne-o saturi,
Când îţi deschizi, c-un trosnet, enormele canaturi.

1870

În româneşte de Petre Solomon