Irving Layton - T.S. Eliot

Ceaţă englezească şi Harvard.
Creştinul bolnav;
turistul american
curios mai degrabă de mânăstiri
decât de castele;
de altare pentru genunchii ce îmbătrânesc;
o râvnă faţă de poezia fără savoare
zeamă fără măduvă;
în cel mai bun caz, un fir de păr
din barba lui Dostoievski.

Irving Layton - Smerenia dragostei

Dragostea-i ceva aşa de smerit!
Îmi fac mâinile căuc în aer;
Acolo n-o aflu
Şi nici în desfătarea prietenei mele
Şi nici în păsări cântătoare.

Tulbure umblu, părăsit.
Pierdutu-mi-am drumul.
Dragostea nu-i, cum spun unii,
Nici în ochii femeii, albaştri ori cenuşii,
Nici în sărutări furate sau dăruite.

Dragoste, ţip, află-mă
Răsucindu-mă în fel de fel de greşuri;
Desfâşură-ţi pârul aspru şi rece,
Umărul de bulb şi bulboane
Şi apoi, târfă nătângă, loveşte în mine, ia-mi văzul!

Felix Grande – Amândoi în tăcere

A murit eternitatea mea
şi acum stau de priveghiu.

Şi bunicul cu pieptul de stejar nu mai este.
De-azi dimineaţă n-am încetat să-mi amintesc
soarele acela, turma, behăitul şi răsucirea gâtului
bătrânului berbec ce se bătea disperat
până-i sângera fruntea, mare filozof,
apoi întoarcerea pe drumuri
cu praf de culoarea strugurilor
către casă, unde uşile se deschideau singure
de îndată ce ne-auzeau apropiindu-ne;
nu mai există, decât aşa, ca nişte hârtii
pe care ne scriem numele ca pe o cruce.

În grajdul cald plutea miros de fân,
familiar şi tainic,
tata mulgea caprele, punând ca o împărtăşanie
lângă botul celor cu mai mult lapte,
cele pe care le mângâiam cu toţii,
un pumn de mazăre.
După aceea, când nu mai rămânea un uger nemuls,
iar vadra era plină ochi,
tata se aşeza pe o pătură veche
şi fuma cercetându-şi cu ochii întredeschişi viaţa,
ascultând rumegatul animalelor lui atât de dragi
(aici, în colţul acela ne-a lăsat umbra lui
şi poate că azi îi este frig).

În noaptea aceasta,
senină precum cele de demult,
tata fumează în bucătărie,
iar eu, în faţa lui, dintr-odată, fumez,
cu voia lui, căci mi-a îngăduit!
Şi ce n-aş da să-i pot arăta bătrânului
un blid cu mazăre pe masă,
să-şi dea seama că boabele acelea
au rămas în sufletul meu, să mă poată
privi, aducându-şi aminte
zilele-acelea, în timp ce fumăm.
Lipseşte însă rumegatul, rugăciunea
aceea (de-ar fi măcar mazărea),
lipseşte mirosul fânului, plânsul
iedului nu s-aude nici el,
şi ne-am umple cu atât trecut,
încât ne-ar durea inima, rememorându-l.

Mai bine să tăcem. Să fumăm,
amândoi în linişte, tată şi fiu.


Trad: Darie Novăceanu

Felix Grande – Greşeala din Corfu apasă pe suflet

Pe când ei, înnebuniţi şi galbeni de-atâta castitate
pândeau orizontul cu furie servilă,
scârbiţi de răbdare şi frică,
şi-ţi blestemau întârzierea,
eu te ştiam născându-te,
făcându-te vorbire şi mit şi permanenţă,
punând, pe rând, mai multe chipuri libertăţii.

Şi te-admiram pe-atuncea, o, căpitan al mării!

Şi-acum te văd sosit la ţărmuri
privind cetatea, soţia şi amurgul
de care te grăbeşti să crezi că ai nevoie
şi care cred că te iubesc, dar te aşteaptă numai.
Îţi urmăresc paşii încetiniţi de bătrâneţe,
revoltele tale triviale şi provizorii,
leneşu-ţi timp, ruina şi sfârşitul tău.

Şi precum Nausica, zeii şi secolele,
te compătimesc din ce în ce mai mult, Ulise.


Trad :Darie Novăceanu

Felix Grande – În acest poem

Unii îi invidiază pe eroi,
eu îi respect cu umilinţă pe nebuni.
Unii îşi reînviază conducătorii,
eu mă gândesc la cei învinşi.
Unii înfrumuseţează viitorul,
eu sufăr pentru fiecare Bombă.
Unii se pleacă până la pământ credincioşi,
eu scrâşnesc din dinţi şi-naintez cum pot.
Unii se fac sau chiar şi au putere,
eu nu-s decât frica şi arderea mea.
Unii îşi umplu pieptul de imnuri
gata să crape de atâtea victorii,
eu urmăresc războiul şi văd
noroi, femure şi violuri.
Unii cred că omul e frumos şi rău,
eu cred că-i neştiutor şi sordid.
Unii cred că ticăloşia şi curajul
sunt despărţite printr-o frontieră,
eu cred că frica şi agresiunea
au o frontieră care uneori îi uneşte.
Unii îmbătrânesc entuziasmaţi,
eu ascult cariul în tinereţea mea.
Unii devin sclavii obişnuinţei lor,
eu o caut înfrigurat peste tot.
Unii duc flori la mormântul străbunilor lor,
eu plutesc prin ore ca o creangă neagră.
Ei au dreptate, eu sunt în plus,
Eu nu vreau să distrug nimic, ei o pot face.
Ne deranjăm unii pe alţii.
Ei or să moară, o să mor şi eu.

În poemul acesta există moarte şi nelinişte.


Trad: Darie Novăceanu

T.S. Eliot - Oamenii găunoşi/ cei goi pe dinăuntru

Oamenii găunoşi/ cei goi pe dinăuntru
1925
Mistah Kurtz — el mort. (1)

OAMENII GĂUNOŞI
Un penny pentru Bătrânul (2)

I

Noi suntem oamenii găunoşi
Suntem oamenii împăiaţi
Sprijinindu-ne unul de altul
Cârpe umplute cu paie. Vai, iată!
Glasurile noastre, când
Şoptim laolaltă
Sunt stinse şi fără înţeles
Ca vântul prin iarba uscată
Sau labele şobolanilor peste sticla fărâmiţată
În pivniţa noastră uscată
Formă fără contur, umbră fără culoare,
Forţă paralizată, gest fără mişcare;
Cei care au trecut,
Cu ochii ţintă, spre Împărăţia cealaltă a morţii
Îşi mai amintesc de noi — dacă-şi mai amintesc — nu ca de pierdute
Nestăpânite suflete, ci doar
Ca de oamenii găunoşi
Oamenii împăiaţi.

II

Ochi pe care îndrăznesc să-i mai întâlnesc în vise
În împărăţia de vis a morţii
Aceştia nu se mai arată;
Acolo ochii sunt
Lumină de soare pe o coloană spartă
Acolo, e un arbore legănându-se
Şi glasurile sunt
În legănare de vânt
Mai depărtate, mai grave
Decât o stea care moare.
Să nu mă apropii mai mult
De împărăţia de vis a morţii
Să-mi îmbrac şi eu
Asemenea chipuri înşelătoare
Piele de şobolan, pene de cioară, doage încrucişate
În vreun câmp
Mişcându-ne după vânt
Dar nu mai aproape —
Dar nu acea întâlnire din urmă
În împărăţia de amurg

III

Aceasta este ţara moartă
Ţara cactusului
Aici chipurile de piatră
Se înalţă, aici primesc ele
Implorarea mâinii câte unui mort
Sub licărirea stelei muribunde.

Astfel este
În împărăţia cealaltă a morţii
Deşteptându-te însingurat
În ceasul în care
Tremurăm de iubire
Buze care aşteaptă sărutul
Îngână o rugă către piatra în sfărâmare.

IV

Ochii nu sunt aici
Nu sunt ochi aici
În valea aceasta a stelelor moarte
În valea aceasta adâncă
Falca aceasta spartă a împărăţiilor noastre pierdute
În acest de pe urmă loc de întâlnire
Bâjbâim laolaltă
Şi ocolim vorbele
Adunaţi pe malul râului îngreunat
Fără vedere dacă nu
Se mai arată iar ochii
Asemenea stelei veşnice
Multînfoliat trandafir
Al împărăţiei de amurg a morţii
Speranţa doar
A oamenilor pustii.

V

Uite cum ne învârtim în jurul perei ghimpoase
Pară ghimpoasă pară ghimpoasă
Uite cum ne învârtim în jurul perei ghimpoase
La ora cinci dimineaţa.
Între idee
Şi realitate
Între mişcare
Şi act
Cade Umbra
Căci a Ta este Împărăţia
Între concepţie
Şi creaţie
Între emoţie
Şi reacţie
Cade Umbra
Viaţa este foarte lungă
Între dorinţă
Şi spasm
Între putinţă
Şi fiinţă
Între esenţă
Şi purcedere
Cade Umbra
Căci a Ta este Împărăţia
Căci a Ta este
Viaţa este
Căci a Ta este Îm
Şi astfel se termină lumea
Şi astfel se termină lumea
Şi astfel se termină lumea
Nu cu-un bang ci cu un scâncet.


(1) Aluzie la personajul din romanul Inima întunericului de Joseph Conrad, considerat „un om găunos“.
`(2) Referire la Guy Fawkes Day, Ziua focurilor de artificii, sărbătorită în Marea Britanie pe 5 noiembrie. Guy Fawkes, unul dintre organizatorii Complotului Prafului de Puşcă, a încercat pe 5 noiembrie 1605 să arunce în aer clădirea Parlamentului londonez. Cu aceste cuvinte – A penny for the Old Guy – le cer copiii adulţilor bănuţi pentru artificiile cu care să dea foc papuşilor de paie care îl înfăţişează pe Guy Fawkes.

Traducere de Mircea Ivănescu
Note de Ştefan Stoenescu şi Sorin Mărculescu


© Humanitas Fiction 2011, Colecţia Seria de autor T.S. Eliot, Traduceri de Şerban Foarţă, Mircea Ivănescu, Sorin Mărculescu şi Şerban Foarţă & Adriana-Carmen Racoviţă, Prefaţă de Ştefan Stoenescu, Cronologie de Ioana Zirra, Note de Mircea Ivănescu, Sorin Mărculescu şi Ştefan Stoenescu

Rafael Alberti – Întoarcerea nestrămutatei poezii

O, frumoasă, puternică şi dulce poezie,
singurul meu belşug, la urma urmei,
care întotdeauna se-ntoarce!
Cum mă vei părăsi oare, cum am putut, odată,
să cuget, orb, că mă vei părăsi?

Tu eşti ceea ce mi-a rămas, ceea ce am avut,
fără să-mi dau seama, de când am răzbit la lumină.
Credincioasă la bine, credincioasă la greu,
cu mâna ta în vreme de pace,
cu mâna ta în vuietul trist
al sângelui şi al războiului.

Eu dormeam pe frunze, eu eram cel ce zburda
pe nisipurile verzi ale fluviilor,
în vârtejul moriştilor din turnuri zburând
cu sania prin zăpezile lunii.
Dar erau nevăzutele tale aripi,
era suflarea lor gingaşă care mă purta.

Cine, cu ochii tăi, a pipăit culorile,
cine pe culmi a molipsit văzduhul,
şi cine, în toiul dragostei, a pus în săgeata lui
un murmur de izvoare şi hulubi?

Apoi, groaza, viaţa de spaimă,
tinereţea arzând în sacrificiu.
Ce-ar fi fost fără tine ecoul, biata lui moarte,
fără nimbul neaşteptat de fulgere
cu care-l încununi şi-l luminezi?
O, soră întru adevăr, tovarăşă;
cu mine, surghiunită,
cu mine, cel lovit şi lăudat,
cu mine, prigonitul;
în şovăire: tare, singură,
în hotărâre: voioasă, însufleţitoare,
bună în ura cuvenită, bună
şi chiar fericită în melancolie!

Ce n-aş nădăjdui de la tine din ceea ce-mi lipseşte,
ce bucurie sau nelinişte? Spune-mi,
ce n-aş avea de primit de la tine care să nu fie
spre a mă mântui, înălţa, întări?
Mă vor ucide, poate, şi tu vei fi viaţa mea,
voi trăi mai mult ca niciodată,
şi tu nu-mi vei fi moartea.

Pentru că prin tine eu am fost, sunt, muzică,
ritm iute, cadenţă domoală, adiere
a trestiilor, cuvânt al mării, cântec
al greierilor simpli, populari.
Pentru că, prin tine, sunt tu, şi numai prin tine voi fi
ceea ce ai fost şi vei fi de-a pururi în timp.

Rafael Alberti - Măslinul

Cine sunt eu? Cine sunt?
Am mai mult de-o mie de ani.
M-am născut privind marea
printre pietrele roşii ale
acestei coline dulci.
Mi-au murit fraţii,
copiii, nepoţii...
Mi-au murit toţi urmaşii.
Eu singur am rămas.
Scorburi îmi macină trupul, îl crapă
dând la iveală pereţii subţiri despuiaţi,
prin care soarele se furişează, încălzindu-i,
iar vânturile mării intră, ies,
vuietul valurilor repetându-l.
Poate-am să mor,
bătrân, uitat de toţi, dar mi-e încă proaspătă
memoria, tânără şi verde.
Ce n-am văzut!
Întinsul mării, iată
se umple de corăbii... Cenuşii
şi albe umbre-ale deşertului ajung
pe coaste... Flamuri şi stindarde
c-o semilună soare-l umbresc.
E-năbuşit de tobe glasul mării.
Şi urcă sângele spre fructele-mi înalte,
şi lacrimi roşii picură din ramuri.

– Frumoasă creştină!
De dragoste mă usuc.
îmi las calul pentru tine,
îmi las armele de tot
şi războiu-l părăsesc.
Mă usuc de dragoste.
Frumoasă creştină!
Sete mi-e ca în deşert.
Dă-mi apa buzelor tale.
Mor de sete, mă usuc.
La umbra măslinului,
Mor de sete, mă usuc.
Mă usuc de dragoste.

Frumoasă creştină!
Hai cu mine-n satul meu
dincolo de-albastrul mării.
Îmi las armele de tot.
Mă usuc de dragoste.

O, căţea creştină!
Iataganul pe grumaz!
Pe măslin să-ţi şadă capul.
Trupul, jos, la rădăcină.
Sângele coboară-n mare.
Marea-l bea cu lăcomie.

Frumoasă creştină!
Mă usuc de bucurie.
De mâhnire mă usuc.
Mă usuc de dragoste.
Fructele mele-s viorii şi negre,
culoare tristă: sânge-nchegat.
Ce n-am văzut!
Război şi foamete,
şi plâns amar în noaptea prea umilă
la veşteda lumină-a uleiului călduţ.
Eram bogat, aveam, în faţa mării,
comoara grea. Şi mă gândeam că-s liber,
gândeam că ramurile mele
sunt ale vântului, doar ale lui...
Sunt ale tuturor şi nimănuia.
Aşa credeam, dar timpul lunecând...

– Nimeni nu mă vede-n noapte,
nimeni n-o să vadă.
Înaintea zorilor,
nimeni n-o să vadă.
În basma nişte măsline
ţi-oi aduce-n taină.
Căci măslinu-acela mare
am să-l scutur bine.
Dă-mi basma ta, o, mamă,
mă întorc în grabă.
Înaintea zorilor,
m-oi întoarce, mamă.

S-a auzit apoi o-mpuşcătură...
Şi-un prunc căzu, cu mâna-nsângerată...
Dar câte n-am văzut! Frumoase? Toate,
nu ştiu de ce, se terminau în lacrimi.
Şi fericit doar eu eram, şi vesel
şi veşnic viu în lămpile aprinse.
Şi paşnic numai eu în faţa mării
plină de morţi pe valurile-nalte.
Da, liniştit şedeam precum o velă
de sânul ei puternic aninată.
Şi gustul undelemnurilor mele
în lutul zvelt de amfore l-am strâns.
Sub soare, sfânt, mă binecuvântau,
în orice dimineaţă, oameni, păsări.
Iar turmele dormeau la umbra mea
în sunete de fluier împletite.
Dar, vai, nimic n-a dăinuit mai mult
de-o clipă. Precum marea şi pământul
se frământă-n furtuni necontenit,
şi veacuri lunecând, în ochii mei,
mai mult ca pacea, bătălii se mişcă.
Acuma pier. În braţele-mi uscate,
un ram în floare, doar, a mai rămas.
Cu el mă uit la ceruri. Ce se-ntâmplă?
Trosneşte-azurul, fulgeră prin spaţii
ciudate corpuri, către care aştrii
îşi aţintesc pupilele uimite.
Călătoreşte dragostea? Sau ura?
Călătoreşte foamea? Ori războiul?
Prietenia umblă prin văzduhuri?
Sau moartea e, sfârşitul omenirii?
Întoarcerea-n neant a nefiinţei?
Văzduhuri limpezi ale mării, brize,
spuneţi-mi voi! Mă zbat în agonie...
Şi clopote aud... Murmur de valuri...
Cânt eu sau valurile cântă oare?
Se face ziuă... Iată... Ziua urcă...
Asupra mea coboară zvon de aripi...
Mă sting ca un măslin fără de pată...
În ciocul lui un alb hulub îmi poartă
odată cu suflarea mea din urmă,
lumina verde-a ultimului ram.